luni, 6 septembrie 2010

Parmenide

Parmenide s-a născut la Elea, în jurul anului 540 a.e.n., şi tot aici se pare că a murit. Conform mărturiilor lui Platon şi Aristotel, a fost învăţat de Xenofan, după alţii însă ar fi fost elevul unui pitagoric numit Aminia. Ambele teorii sunt posibile. Cert este că provenea dintr-o familie aristrocratică, lucru care i-a permis să studieze cunoştiinţele timpului. S-a bucurat de aprecierea şi stima celorlalţi, scriind chiar şi o serie de legi pentru cetate. Nu se cunoaşte data morţii sale. Dintre scrierile sale ne-au rămas doar 154 de versuri dintr-un poem filosofic, căruia i s-a dat titlul convenţional "Despre natură".
Parmenide şi-a expus gândirea sa într-o operă scrisă în versuri, considerată de către filosofi posteriori una dintre cele mai importante, dacă nu cea mai importantă operă presocratică. Cum am amintit deja, operei i s-a dat titlul "Despre natură" (Peri physeos). S-a observat că principalele opere ale presocraticilor au fost numite cu acest titlu. Probabil că acest titlu a fost dat pentru prima oară de către Şcoala aristotelică, deoarece Aristotel îi numea pe aceşti primi filosofi fizici. În vremea presocraticilor obişnuinţa de a da un titlu operelor literare nu se practica. Filosofii nu dădeau o prea mare importanţă titlurilor şi lăsau această sarcină discipolilor lor. Cu toate acestea expresia "despre natură" se pare că nu este nicidecum străină conţinutului operelor presocratice, deoarece, aşa cum am putut observa, "natura" ocupă un loc important în aceste scrieri.
Din poemul lui Parmenide astăzi se cunosc doar 154 de versuri, împărţite în 19 fragmente, care au fost păstrate în cea mai mare parte de către filosoful sceptic Sextus Empiricus (sec. I-II e.n.) şi de către Simplicius (sec. VI e.n.). Găsim deasemenea numeroase referinţe la doctrina parmenidiană în dialogurile lui Platon, în scrierile lui Aristotel şi Plotin. Cercetătorii nu au putut individualiza cu exactitate modalitatea în care a fost compus acest poem şi anul apariţiei lui. Textul transmis în fragmente, implică multe dificultăţi de înţelegere şi de interpretare. Platon, de exemplu, în dialogul "Sofistul", remarcă: "... Ori de câte ori Teaitetos, când vorbeşte unul dintre aceşti înţelepţi antici, tu, în numele zeilor, înţelegi ceva din ceea ce spun". Cunoscut şi apreciat de-a lungul întregului secol IV a.e.n., probabil că poemul se putea citi în forma sa integrală chiar şi în sec. IV e.n., chiar dacă, aşa cum afirma Simpliciu, opera devenise aproape de negăsit. Ştim, deasemena, că opera era cunoscută de Platon, Aristotel şi Teofrast (sec. IV-III a.e.n.), dar şi de Proculus (sec. V e.n.) care critica obscuritatea evidentă a textului. Cert este că poemul este structurat în 2 părţi, una (fragm. 2-8) dedicată problemei adevărului (aletheia) şi alta(fragm. 8-19) opiniilor (doxai) oamenilor. Aceste două părţi sunt procedate de un Prolog (fragm 1) care s-a păstrat integral.

Parmenide intră în filosofie ca un inovator fiind considerat un gânditor original şi totodată revoluţionar. Dacă Heraclit, contemporan cu Parmenide, poate fi considerat filosoful devenirii şi al mişcării, Parmenide se detaşează radical de contemporanul său interesându-se de problema fiinţei, pe care o cercetează folosind instrumentele logice ale argumentării. În prologul poemului Parmenide îşi imaginează că este condus de "fiicele soarelui", cu o trăsură, trasă de cai înşelepţi, în faţa unei zeiţe (adevărul), care îl primeşte cu bunăvoinţă, şi-l face părtaş la o dublă revelaţie: "trebuie să înţelegi totul:

  • Adevărul rotund de care este convinsă inima
  • a muritorilor opinii, în care nu este certitudine
  • şi încă ceva vei mai învâţa: să admiţi că existenţa aparenţelor este necesară pentru acela care cercetează în toate sensurile".

Se pare, că zeiţa indică trei căi: aceea a adevărului absolut; a opiniilor înşelătare şi, în sfârşit, o cale ce s-ar putea numi a opiniilor plauzibile.

Prima cale se bazază pe un principiu esenţial, care poate fi numit principiul adevărului însuşi: Fiinţa este şi nu poate să nu fie, nefiinţa nu este şi nu poate în nici un mod să fie. Fiinţa şi nefiinţa, în contextul discursului parmenidian, îşi însuşesc un sens integral şi univoc, fiinţa este tot ceea ce este pozitiv în timp ce nefiinţa nu înseamnă tot ceea ce este negativ.

Cum justifică Parmenide acest principiu? Argumenatrea sa este simplă: tot ceea ceea ce omul gândeşte şi spune este. Nu se poate gândi (spune) decât gândind (spunând) ceea ce este. A gândi nimicul înseamnă, de fapt, a nu gândi, şi a spune nimicul înseamnă a nu spune nimic. De aceea nimicul nu este de negândit şi totodată imposibil să fie spus. Prin urmare a gândi şi a fi coincid.

Se poate spune fiinţa este dar nu se poate spune nefiinţa este. De ce? Pentru că aceasta ar fi o contradicţie, ar însemena să mă contrazic. Nu pot spune nefiinţa este, prin urmare, nu trebuie nici măcar să pronunţ cuvântul nefiinţă; ar însemna să-i acord fiinţă în limbaj ceea ce ar fi o contradicţie şi un abuz al limbajului.

Unii autori au văzut în acest principiu parmedian o primă formulare a principiului de non-contradicţie, adică a acelui principiu care afirmă imposibilitatea ca două lucruri să existe şi să nu existe în acelaşi timp şi sub aceiaşi formă. La Parmenide principiul de non-contradicţie este descoperit mai ales din punct de vedere ontologic. De abia mai tărziu el va fi aprofundat din alte perspective (logică, gnoseologie, limbaj), constituind unul din principalele fundamente ale logicii occidentale.

Calea adevărului este calea raţiunii, în timp ce calea erorii este cea a simţurilor. Acestă cale a erorii înşeală deoarece se lasă convinse de aparenţă. Pe această cale a erorii merge nu numai cel care admite că nefiinţa este dar şi cel care crede că ar putea accepta atât fiinţa cât şi nefiinţa, convins fiind că lucruruile ar putea trece din fiinţă în nefiinţă şi viceversa. Este clar că pentru Parmenide această cale a erorii include pe toţi aceia care admit în mod expres nefiinţa sau cei care fac raţionamente care implică nefiinţa. Aceasta, aşa cum am văzut, nu este, pentru că este imposibil să fie gândită sau spusă.

Zeiţa vorbeşte însă şi de o a treia cale, aceea a opiniilor plauzibile. Se pare că Parmenide recunoaşte posibilitatea unui anumit tip de discurs care ar încerca să explice fenomenele şi aparenţele lucrurilor, cu atenţia de a nu se contrapune marelui principiu, prin admiterea fiinţei şi nefiinţei. În ceea ce priveşte opiniile plauzibile J. Hersch subliniază referitor la concepţia anticilor despre opinii în lucrarea sa "Mirarea filosofică. Istoria filosofiei europene": "opinia pentru vechiii filosofi greci, nu accede realmente la adevăr, la veritabila cunoaştere, dar cu toate acestea, nici nu este pur şi simplu eroare. E un mod de a te apropia de adevăr îndeobşte suficient oamenilor pentru a trăi la nivelul practicii cotidiene, pentru a comunica unii cu alţii sau pentru a-şi organiza statul. Dacă am cere întotdeuna o cunoaştere riguroasă, gândeau grecii, n-am putea să o scoatem la capăt la acest nivel al vieţii curente. Nu trebuie uitat, pe de altă parte, că aparenţa astfel înţeleasă nu e totuna cu adevărul. Se impune de aceea, ca între eroare şi adevăr să fie introdus acest nivel intermediar, al opiniei".

Cum se poate acest lucru? Cosmogoniile anterioare erau constituite pe dinamica între opusuri, şi dintre aceste opusuri unul era considerat pozitiv (fiinţa) iar celălalt negativ (nefiinţa). Conform lui Parmenide greşeala acestui tip de raţionament constă în faptul de a nu se fi înţeles că opusurile trebuie gândite ca fiind incluse în unitatea superioară a fiinţei; opusurile sunt amândouă fiinţe. În acest sens Parmenide încearcă să deducă fenomenele plecând de la opusurile "lumină" şi "întuneric" considerând însă, că nici unul dintre ele reprezintă "nimicul".

Încercarea lui Parmenide de a afirma fiinţa, trebuie să rcunoaştem, că nu a constituit un lucru uşor. De fapt raţionamentul său se va confrunta cu o serie de aporii ineluctabile. Odată recunoscute ca fiinţă lumina şi întunericul (şi în general toate opusurile) diferenţa dintre ele se pierde, şi următorul pas necesar nu este altul decât acela de a le considera identice, tocmai pentru că amândouă sunt fiinţă, iar fiinţa este "toată identică". Fiinţa parmendiană nu admite diferenţe nici cantitative, nici calitative. Totul este imobilizat şi "pietrificat" în fiinţa nemişcată. În concluzie, se poate spune că Parmenide reuşeşte să salveze fiinţa, dar nu şi fenomenele (sau diversitatea fenomenelor).

Un comentariu: